Whit Stillman a riscat enorm cand a decis sa stabileasca actiunea celui de-al treilea film al sau in era disco, a carei existenta anterioara, aproape de la momentul in care s-a incheiat, a parut ca face de ras majoritatea americanilor, mai mult decat Watergate.
Unii ar putea crede ca in 1998, la cincisprezece ani de la moartea acestei miscari muzicale bolnave, ar fi putut fi sarbatorita in conditii de siguranta doar cu un luciu protector de detasare kitsch. Deci, cum a putut Stillman sa vina cu ceva atat de autentic si proaspat ca The Last Days of Disco si cum de continua sa straluceasca, la 15 ani de la realizarea sa, cu mai multe fatete sclipitoare decat a unui glob disco cu oglinzi ? Poate ca raspunsul sta in afectiunea lui Stillman pentru acea perioada, pentru muzica si pentru personajele sale guralive care traiesc si danseaza prin ea.
Ca un fapt interesant, discoteca ce apare in film era de fapt un cinematograf vechi renovat din Jersey City, New Jersey.
Din intreaga coloana sonora, care pentru persoanele de varsta mea – care au simtit efectele muzicii disco pe propria piele – nu poate fi ascultata decat cu nostalgie, am ales o singura melodie care descrie exact perioada de sfarsit a acestui val: Heart of Glass cantata de formatia Blondie, ce facea parte din noul val american.
Aproape imediat dupa lansare, in ianuarie 1979, Heart of Glass a devenit subiect de controverse din cauza influentelor disco. In acea perioada, Blondie era una dintre formatiile din linia intai a noului val de muzica care crestea in New York si a fost acuzata de tradare pentru lansarea unei melodii disco. Potrivit lui Debbie Harry, solista formatiei si cea care a scris Heart of Glass, aceasta melodie a transformat formatia intr-o paria in ochii multor muzicieni de pe scena newyorkeza. Formatia a fost acuzata ca se prostitueaza pentru mainstream, impotriva caruia multe formatii punk/new wave se revoltau activ in acea perioada.
