„Daca as fi fortat sa aleg intre a-mi pierde auzul sau vederea, mi-as pastra auzul. Nu ma pot gandi la nimic mai rau decat sa-mi fie luata muzica“. Aceasta confesiune facuta de Ingmar Bergman este destul de surprinzatoare, de vreme ce vine de la un regizor recunoscut pentru frumusetea uimitoare a imaginii sale. Versiunea sa din 1975 a Flautului Fermecat de Mozart este, totusi, unul dintre cele mai minunate exemple ale pasiunii sale pentru muzica. Alte exemple vin din diferitele productii de opera, printre care The Rake’s Progress de Stravinsky, pusa in scena la Royal Swedish Opera din Stockholm in 1961, si Bacantele lui Börtz, 30 de ani mai tarziu.
Totusi, cinematograful este locul in care putem admira cu adevarat devotamentul plin de pasiune al lui Bergman pentru muzica, cu plasarea centrala a acesteia in filmele sale si felul in care imprumuta nenumarate elemente din repertoriul clasic.
In Through a Glass Darkly (1961), primul film din trilogia pe teme spirituale semnata de Bergman, o portiune din Suita in Re minor pentru Violoncel nr. 2 a lui Bach apare de patru ori si pe tot parcursul filmului nu sunt inserate alte compozitii originale. Nu exista nimic altceva decat Bach. De la acest film, apelul lui Bergman la muzica clasica devine mult mai important, pana la ultimul sau film, Saraband din 2003.
In acest film, bucata muzicala a lui Bach joaca un rol structural. Ea apare in timpul genericului de inceput, dupa prima treime din film, cand Karin descopera jurnalul tatalui sau; dupa a doua treime (incestul); si chiar la sfarsit, cand elicopterul a ia pe Karin. Fiecare insertie muzicala delimiteaza o sectiune diferita a filmului si il imparte in trei parti de durata egala.
Trough a Glass Darkly este un „film de camera“ in trei acte, in care fiecare membru al unei familii formate din patru persoane joaca rol de oglinda pentru ceilalti. Titlul filmului provine dintr-un pasaj biblic (Epistola intaia catre Corinteni) in care a vedea printr-o oglinda intunecata se refera la intelegerea lui Dumnezeu cat suntem in viata, vedere care va deveni clara numai cand vom muri.
„Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu“
Bergman numeste Through a Glass Darkly un „film de camera“, o aluzie atat la teatrul de camera al lui Strindberg (dramaturgul preferat al lui Bergman), cat si la muzica de camera in general. In linie cu tema „camerala“, actiunea filmului se desfasoara intr-o perioada de 24 de ore, pe o insula, si are doar patru personaje.
