Numele Hiroshi Teshigahara, Kobo Abe si Toru Takemitsu cantaresc greu in randul intelectualilor japonezi de la sfarsitul secolului al XX-lea. Fiecare in felul lui a fost un artist distinct, facand dificila clasificarea lor in categorii conventionale: Teshigahara ca regizor, designer, artist floral, olar, caligraf; Takemitsu ca poet, compozitor, teoretician muzical, filosof; si Abe ca romancier, dramaturg, regizor, inovator in teatru. Individual, au transformat fiecare domeniu artistic spre care s-au indreptat si se numara printre putinii scriitori si artisti japonezi care au avut un impact semnificativ si de durata asupra culturii internationale.
Contributia lui Takemitsu in lumea muzicii de film a fost considerabila; in mai putin de 40 de ani el a compus muzica pentru peste 100 de filme, unele dintre ele compuse din motive pur financiare (cum sunt cele scrise pentru Noboru Nakamura). Totusi, pe masura ce compozitorul a capatat independenta financiara, a devenit mai selectiv, citind de multe ori intregul scenariu inainte de a accepta sa compuna muzica si mai tarziu supraveghind actiunea de pe platoul de filmare, respirand atmosfera in timp ce isi concepea ideile muzicale. Un aspect notabil in compozitia lui Takemitsu pentru film este grija cu care a folosit tacerea (la fel de importanta in multe dintre lucrarile sale pentru concerte), care de multe ori intensifica imediat evenimentele de pe ecran si previne orice monotonie printr-un acompaniament muzical continuu. Pentru prima scena de lupta din Ran (1985), film regizat de Akira Kurosawa, Takemitsu ofera un pasaj extins de calitate intens elegiaca care se opreste la auzul unui singur foc de arma, lasand publicul cu „sunetul pur de lupta: strigatele, tipetele si nechezatul cailor“. Intr-un interviu acordat lui Max Tessier, Takemitsu explica faptul ca „totul depinde de filmul in sine… Incerc sa ma concentrez cat de mult posibil pe subiect, astfel incat sa pot exprima ceea ce simte regizorul. Incerc sa ii exprim sentimentele prin muzica“.
La mijlocul anilor `60, cei trei artisti s-au reunit intr-o serie de colaborari extraordinare in lumea filmului care i-au socat pe conationalii lor mai conventionali si au primit imediat un raspuns entuziast in strainatate. Prin lucrarile destinate cu precadere publicului japonez, cei trei au atins o coarda care s-a armonizat neasteptat, dar perfect, cu sensibilitatea si instinctele existentialiste ale avangardei internationale. Cele patru filme realizate impreuna: Pitfall (1962), Woman in the Dunes (1964), The Face of Another (1966) si Man Without a Map (1968) au plasat Japonia in centrul scenei cu un discurs intelectual despre o lume in cautare de raspunsuri la intrebari despre identitate, existenta umana si despre alienarea omului modern in societatea urbana.
The Face of Another este adeseori descris ca fiind a treia parte a trilogiei lui Teshigahara, inceputa cu Pitfall si Woman in the Dunes, ambele bazate pe romanele lui Kobo Abe, filmate de Hiroshi Segawa, pe o coloana sonora semnata de Toru Takemitsu. Ca si celelalte doua filme, The Face of Another a fost filmat in alb si negru, pe pelicula de 35 mm in format full-frame, chiar daca aceste formate nu mai erau la moda in momentul productiei filmului. Principalele teme abordate de Teshigahara in acest film privesc identitatea, mastile, dublurile si relatiile sociale distorsionate.
Filmul foloseste mai multe dublari de cadre, atat prin repetarea unor cadre identice, cat si prin plasarea personajului principal in cadre aproape identice de doua ori. Aceste dublari subliniaza dubla existenta a lui Okuyama, personajul principal al filmului.
