Obiectivul estetic al lui Terrence Malick este de a incuraja proliferarea unei game largi de stari, imagini, sunete si texturi de suprafata, toate acestea unificate perfect. Nimic nu exprima acest lucru mai bine decat unul dintre elementele cele mai iubite la filmul sau Days of Heaven (1978) si anume coloana sonora. Muzica vireaza de la clasic la folk, dar ceea ce tine acest ansamblu impreuna este faptul ca muzica grava a lui Ennio Morricone inverseaza literalmente melodia compozitorului francez Saint-Saëns, Carnival of the Animals. Una o reflectă pe cealalta, la fel cum pamantul si cerul se reflecta in acele panorame caracteristice lui Malick, strabatute de linia orizontului.
Felul in care muzica lui Morricone accentueaza aceasta poveste despre rationalitatea care nu reuseste sa depaseasca emotiile este sublim. Coloana sonora este stratificata in multe motive. Morricone prefigureaza tragedia cu ajutorul muzicii in asa fel incat atunci cand lucrurile erup tot iadul se dezlantuie. Malick a facut totusi unele modificari in coloana sonora. Morricone i-a dat rara permisiune de a muta lucrurile dupa propriul plac. Singurul lucru asupra caruia nu a stat la invoiala a fost prima scena, pe care Malick a lasat-o neatinsa.
Morricone a avut o misiune destul de interesanta in relatia cu Malick, care ne arata in acest film si in filmele sale viitoare ca in timpul editarii si pregatirii filmului pentru lansare, se joaca si cu muzica pentru a o potrivit cu filmul in modul in care crede el de cuviinta. Coloana sonora a lui Morricone a fost cruciala pentru film si pentru imaginea sa atragatoare, dar a avut si o voce distincta, de sine statatoare.
Days of Heaven ne arata, in nenumarate moduri inventive, cum natura si cultura sunt mereu interconectate, cum un anumit tip de tehnologie, un anumit tip de proces civilizator, fac parte pana si din cel mai umil aranjament de gradina, din cea mai elementara utilizare a unei panze pentru a acoperi corpul, din modelarea unei bucati de copac pentru a face muzica…
