Intrebat despre relatia sa cu muzica intr-un interviu din 1982, Ingmar Bergman afirma, „Muzica a fost intotdeauna […] una dintre cele mai importante surse de inspiratie pentru mine, poate chiar cea mai importanta“.
Cum il inspira muzica pe Bergman? „Nu stiu exact, dar, uneori, o bucata muzicala creeaza o legatura emotionala, o situatie. […] Muzica elibereaza ceva ce vrea sa fie exprimat si spus“. O descarcare emotionala pune imaginarul in miscare. Intr-adevar, regizorul isi asemuieste munca cu cea a unui dirijor si recurge in permanenta la metafore muzicale. In primul rand, ii place sa compare scenariile cu partiturile muzicale.
Muzica a fost utilizata in diverse scopuri in filmele lui Bergman, unul dintre acestea este pentru a evoca trecutul, de multe ori intr-o maniera nostalgica. Muzica joaca un rol important in Wild Strawberries (1957), cand Isaac viseaza ca verisoara sa se casatoreste cu un alt barbat, pentru care ea interpreteaza un preludiu de Bach.
Compozitorul Michel Chion, intr-o lucrare dedicata muzicii de film, face o distinctie intre „muzica de pe ecran“, care provine dintr-o sursa care este prezenta sau sugerata in actiune, si „muzica abisala“, care vine dintr-o sursa imaginara ce nu este prezenta in actiune. Ceea ce este frapant in filmele lui Bergman este ca in cea mai mare parte, muzica se incadreaza in categoria „muzicii de pe ecran“. Regizorului pare sa ii placa sa filmeze interpretarea unei bucati muzicale: un pianist in Music in Darkness (1948); violonistul si orchestra in To Joy (1950); unchiul Erland in Summer Interlude (1951); verisoara Sara in Wild Strawberries; pianistii de concert in Hour of the Wolf (1968), Face to Face (1976) si Autumn Sonata (1978); matusile in Fanny and Alexander (1982), precum si episcopul si flautul sau; pianistul din In the Presence of a Clown (1997); Karin si tatal sau, cantand Bach la orga si violoncel in Saraband (2003). Exista putine alte filme in care sa nu apara atat de multi muzicieni cantand pe ecran. Cand nimeni nu canta, muzica se aude de la radio (The Silence, Persona, Shame) sau de la gramofon (Summer with Monika, All These Women, Saraband). In toate aceste cazuri, muzica este prezenta pe doua niveluri, atat pe ecran, cat si in naratiune.
Daca muzica semnifica speranta unirii, lipsa ei inseamna disperare. Tacerea este absoluta si stranie, ca in cosmarul initial din Wild Strawberries, cand Isaac isi intalneste propriul cadavru.
Dintre toate lucrarile lui Bergman, Wild Strawberries este filmul cel mai imitat si mentionat. De asemenea, este unul dintre putinele filme in care sursele de inspiratie si imprumuturile creative ale lui Bergman sunt cel mai perceptibile.
Influentele lui August Strindberg – foarte raspandite la Bergman – sunt imediat vizibile. Introducerea lui Strindberg la A Dream Play (care este citata deschis in Fanny si Alexander) pare, de asemenea, a fi crezul filmului Wild Strawberries:
Timpul si spatiul nu exista. Pe fundalul nesemnificativ al unor evenimente din viata reala, imaginatia se roteste si tese noi modele; un amestec de amintiri, experiente, pure inventii, absurditati si improvizatii.
http://www.youtube.com/watch?v=quJXk_WfHn4
