Explorarea sunetului (a sunetului lumii si a sunetului diegezei cinematografice) realizata de Francis Ford Coppola in The Conversation (1974) ramane si astazi tulburatoare pentru spectatorul contemporan. Asa cum a fost mare parte din Noul Cinema American sau chiar cinematograful european de arta, The Conversation este un film despre incapacitatea de a percepe, incapacitatea de a inregistra si capta perceptia, lipsa elementara de experienta a lumii. Profesorul de film Christian Keathley numeste aceasta experienta un cinema al „traumei“. The Conversation sta alaturi de alte filme ale „traumei“ precum Nashville (1975) al lui Robert Altman si Taxi Driver (1979) al lui Martin Scorsese, pentru a numi doar cateva.
Cinemaul lui Coppola a indrepat scepticismul anilor `70, care isi trage seva din diverse surse moderniste (cea mai evidenta fiind Blow Up al lui Michelangelo Antonioni), inapoi spre imaginea si sunetul aferent cinemaului. Daca sunetul in cinematograful clasic a oferit o prezentare mai detaliata a imaginii vizuale si a fost, prin urmare, subordonat experientei vizuale, modernitatea cinemaului din The Conversation a dezvaluit imaginea ca pe o bucata pura de sunet, o replica sau un zgomot ambiental care se strecoara peste itinerariul unei progresii narative sau indicatii vizuale.
In 1974, filmul lui Coppola a actualizat ceea ce abia fusese perceput, sau simtit, de spectator. Altman se jucase cu sincronicitatea si cu pistele de sunet convergente (Mash [1970]; The Long Goodbye [1973]); Scorsese transformase piesa pop intr-un registru estetic expresiv nemaiauzit in epoca studioului clasic. Totusi, contributia radicala a lui Coppola, la ceea ce a fost o estetica modernista in curs de dezvoltare in cinemaul american de masa, a fost in transformarea imaginii intr-un obiect de sunet – pentru a permite imaginii vizuale sa intre in contact cu registrul sunetului, care functioneaza la fel de autonom. Vreau sa ilustrez doua registre care functioneaza simultan in care „imaginea sunet“ a lui Coppola castiga autonomie fata de un traseu narativ vizual: in capacitatea imaginii de a functiona ca enunt reprodus, sau reiterare; si in capacitatea sunetului non-diegetic (un pian de pe coloana sonora) de a converge cu sunetul diegetic al unui saxofon din film.
Lectia pe care o ofera filmul lui Coppola nu este ca viziunea protagonistului este afectata de conditia de modernitate; imaginea vizuala din cinemaul modernist a fost detasata de obiect, situatie pe care o vedem clar in corpul care dispare in Blow Up. La Coppola, modernitatea devine un fenomen sonor, iar cinemaul modernist care infecteaza cinematograful american cu Noul Val Francez, sau cu minimalismul expresiv al lui Antonioni, este configurat ca o „imagine sunet“ care populeaza libera, si se deplaseaza intre, spatiul cinematic diegetic si non-diegetic. Cinematograful clasic manifesta un peisaj sonor care completeaza (si mareste) peisajul vizual. Sunetul si coloana sonora sunt doar acompaniamente in majoritatea filmelor clasice. Chiar si colaborarea lui Hitchcock cu Bernard Herrmann produce acompaniamente vizuale; coloana sonora a lui Herrmann pentru Vertigo (1958) sporeste escaladarea nevrozelor lui Scottie, inscrise cu mai multa forta prin inflorirea vizuala a „cadrului Vertigo“; Taieturile de cutit sacadate ale Mamei si montajul radical expresiv al lui Hitchcock in scena dusului din Psycho (1960) coplesesc orice pretentie afectiva pe care coardele lui Herrmann ar putea-o avea asupra spectatorului. Coloanele sonore ale lui Herrmann pe parcursul colaborarii sale cu Hitchcock, si chiar si in ultima sa coloana sonora pentru Taxi Driver (1976), ofera o expresie suplimentara virtuozitatii imaginii.
http://youtu.be/DogQt0WJJkI
