In literatura critica despre cineastul Martin Scorsese, discutia despre muzica ocupa o pozitie neobisnuita. Desi criticii au recunoscut prezenta semnificativa pe care muzica o are in filmele sale narative, muzica pop in special, majoritatea analizelor s-au concentrat pe documentarele regizorului. De-a lungul carierei sale, Scorsese a realizat numeroase filme documentare despre muzicieni proeminenti sau despre evenimente muzicale, de la The Last Waltz (1971) pana la documentarele de televiziune mai recente precum The Blues: Feels Like Going Home (2003), No Direction Home: Bob Dylan (2005) si Shine A Light (2008). Aceste filme au aratat in mod repetat ca Scorsese are un interes profund, critic, pentru muzica pop si rock, o fascinatie care le-au umbrit pe toate celelate, inclusiv interesul sau pentru mostenirea sa italiana si istoria cinematografiei. Desi putini teoreticieni au luat-o in considerare intr-un grad semnificativ, muzica se bucura de o pozitie extrem de privilegiata si in filmele de fictiune regizate de Scorsese. Aceasta neglijare pare deosebit de evidenta, avand in vedere accentul pe care Scorsese l-a pus pe muzica, in special ca aspect de formare a stilului sau narativ. Dupa cum el insusi a remarcat in numeroase ocazii, muzica este un ingredient esential in filmele sale de fictiune. Centralitatea sa nu provoaca doar privilegiul conventional al imaginii fata de sunet, ci si plasarea conventionala a muzicii in procesul de realizare a filmului. Pentru Scorsese, muzica nu este doar un plus secundar imaginii de pe ecran, ci mai degraba un element principal in conceperea filmului. Intr-un interviu din 1995, spre exemplu, el a observat ca:
„Muzica a fost intotdeauna o sursa majora de inspiratie pentru mine. Stanley Kubrick a spus la un moment dat ca imbinarea imaginii cu muzica are cea mai mare importanta pentru cinematografie si te convingi de exactitatea observatiei sale cand ii vezi filmele… Stiu ca fara muzica as fi pierdut. Adesea, numai atunci cand aud o bucata muzicala care se potriveste pentru unul dintre filmele mele incep sa il vizualizez“.
Goodfellas (1990) are intentii documentare de baza. Porneste de la o poveste reala, experientele mafiotului Henry Hill, descrise de Nicholas Pileggi in romanul sau non-fictional Wise Gay. Filmul spune povestea lui Hill (Ray Liotta) si implicarea lui timp de 30 de ani in mafie. In timpul filmului, actiunea se concentreaza pe Hill si relatia sa cu capii crimei Jimmy Conway (Robert de Niro), Tommy Di Vito (Joe Pesci) si Paulie Cicero (Paul Sorvino) si exploreaza relatia lui Hill cu Karen (Lorraine Bracco), o evreica care ii devine sotie. Scorsese consolideaza intentiile documentare ale filmului intr-o serie de moduri familiare. Vizual, filmul ofera o gama larga de tehnici cíné-vérité. Scorsese face uz de jump-cut-uri, cadre fluide lungi, cadre cu camera tinuta in mana si stop-cadre. „Am vrut un stil foarte fluid“, observa Scorsese, „ca si cum as fi facut un documentar cíné-vérité in stilul lui Al si David Maysles despre acesti tipi vreme de 25 de ani cu abilitatea de a intra si iesi din incaperi cu camerele de filmat“.
Scorsese foloseste, de asemenea, si muzica pentru a consolida sentimentul de realism al filmului. Toate selectiile muzicale pentru film au fost facute cu ideea de a fi autentic sau „in perioada“. In construirea coloanei sonore, observa Scorsese, „singura regula a fost aceea de a folosi muzica care putea fi auzita numai in acea perioada“.
„Daca o scena a avut loc in 1973, ma puteam folosi de orice muzica care era din acea perioada sau mai veche. De exemplu, am vrut sa folosesc o melodie Rolling Stones la final, She Was Hot – pentru acea ultima zi din 1979, dar melodia a fost lansata un an mai tarziu, asa ca a trebuit sa folosesc altceva“.
Politica lui Scorsese de „curenta sau mai veche“, cand este aplicata intervalului de 30 de ani acoperit de film, rezulta intr-o varientate surprinzatoare de stiluri muzicale – de la cantece de dragoste napolitane si balade de Tony Bennett si pana la trei decenii de muzica rock de la trupe precum Cadillacs, Chantels, Marvelettes, Shangi-las, Rolling Stones, Cream, Nilsson si Sex Pistols.
Stilul selectiilor nu este singurul element muzical ce intareste sensimentul de realism. Plasarea muzicii, faptul ca Scorsese o leaga de tehnologiile de reproducere a sunetului specifice perioadelor prezentate, articuleaza, de asemenea, un sentiment de vérité. Aceast devotament pentru tehnologiile autentice are multe de a face si cu varietatea de stiluri muzicale a coloanei sonore.
„Chestia e ca, crede-ma, intr-o multime din aceste locuri [preferate de mafioti] aveai tonomate, si, atunci cand a aparut Beatles, inca mai era Benny Goodman, niste chestii italiene vechi, Jerry Vale, Tony Bennett, doo-wop, rock`n`roll timpuriu… Apare un tip care vine si pune cele mai recente hit-uri. Dar atunci cand iesi intr-un loc, cand faci parte dintr-un grup, apar discuri noi, dar oamenii le vor pe cele vechi. Si raman… Practic, sunt anumite discuri pe placul baietilor si ele sunt acolo“.
Scorsese foloseste muzica pentru a sugera timpul si spatiul, localizand intentionat sursa muzicii vizual pe ecran, cu scopul de a o autentifica. El o autentifica si prin privilegierea tehnologiei utilizate pentru a reproduce muzica, prin accentuarea redarii muzicii la tonomate, picupuri si radiouri de masina.