După ce a explorat viitorul în Sleeper (1973), Woody Allen s-a uitat la trecut pentru următorul său film, a cărui acţiune se desfăşoară în Rusia secolului al XIX-lea. În primul rând, Love and Death (1975) este o parodie a tuturor lucrurilor ruseşti, de la romanele lui Tolstoi şi Dostoievski, până la filmele lui Serghei Eisenstein; de asemenea, Allen se inspiră din diverse alte surse, inclusiv Ingmar Bergman (The Seventh Seal [1957], Persona [1966]), Charlie Chaplin (Shoulder Arms [1918], The Great Dictator [1940]) şi Bob Hope (Monsieur Beaucaire [1946]). În conformitate cu tema rusă, Allen alege muzica lui Serghei Prokofiev, care a realizat partiturile pentru ultimele două filme ale lui Eisenstein. După ce a folosit mici extracte de muzică clasică în unele dintre filmele sale anterioare, Allen vine acum cu o coloana sonoră în întregime clasică, cu secvenţe extinse în care a folosit înregistrări pre-existente alese de el şi de editorul Ralph Rosenblum. Ca şi în cazul Sleeper, genericul de final al Love and Death nu oferă informaţii cu privire la muzica ce apare în film, precizând doar că s-a folosit muzică de S. Prokofiev.
Cele trei surse muzicale principale sunt din Locotenentul Kijé (1933), Alexander Nevsky (1938) şi din Suita Scită (1916), cu două apariţii scurte din opera Dragostea celor trei portocale (1919). Allen a intenţionat iniţial să folosească muzica lui Stravinski pentru film, dar Rosenblum l-a convins să folosească Prokofiev. În cartea sa When the Shooting Stops.. el remarcă:
[su_quote]Filmul este special pentru mine datorită coloanei sonore. Woody a propus muzica pentru Love and Death în timpul expediţiei noastre în Paris, sugerând să susţinem filmul în întregime cu Stravinski, alegere care părea adecvată având în vedere că decorul şi temele sunt ruseşti. Când am început montajul, am ascultat o grămadă de Stravinski şi l-am găsit prea copleşitor pentru film. Era ca un val care îneca fiecare parte a filmului cu care intra în contact. Ca alternativă, i-am recomandat lui Woody trei compoziţii de Serghei Prokofiev. Prokofiev a fost un mare compozitor de balet, operă şi lucrări orchestrale, dar, spre deosebire de Stravinski, el a compus şi muzică de film. Pentru coloana sonoră a Love and Death s-au folosit două bucăţi muzicale pe care le cunoşteam şi le îndrăgeam încă din anii petrecuţi la Biroul de Informaţii de Război (OWI) – Locotenentul Kijé, dintr-un film sovietic vechi cu acelaşi nume, Alexander Nevsky, compus pentru filmul lui Eisenstein, precum şi o a treia bucată, Suita Scită. A fost un moment cordial pentru mine, prima dată când am vizionat genericul de final şi am văzut «Coloana sonoră de S. Prokofiev» – în parte datorită pasiunii mele pentru compozitor, dar mai mult datorită pasiunii mele pentru regizor şi pentru libertatea pe care mi-a oferit-o în contribuţia pe care am avut-o la lucrarea sa.[/su_quote]
Allen însuşi confirmă spusele lui Rosenblum: „Iniţial am vrut să fie Stravinski. Dar am constatat că atunci când îl puneam pe Stravinski în spatele scenelor, acestea deveneau lipsite de haz. Şi pe lângă asta – dar nu acesta a fost motivul – Stravinski era foarte costisitor de obţinut, iar Prokofiev nu. Dar motivul real a fost acela că Stravinski era mult prea greu. Ralph Rosenblum, editorul, mi-a spus, «Ce-ar fi să uităm de Stravinski? Nu funcţionează. De ce nu încercăm Prokofiev?» Am făcut asta şi a fost foarte bine. A luminat întreaga stare de spirit, a fost genial şi strident, în timp ce Stravinski era ciudat şi tulburător.“
Dacă Prokofiev este cu siguranţă mai melodic decât Stravinski şi, prin urmare, mai accesibil, trebuie subliniat faptul că o parte din muzica aleasă de Allen este încă destul de stringentă, în special mişcările din Suita Scită; interesant este că această lucrare a fost compusă în timp ce Prokofiev era sub influenţa Ritualului Primăverii, a lui Stravinski. Cu toate acestea, piesele mai discordante se potrivesc diferitelor scene frenetice pe care le acompaniază şi există un echilibru bun între acestea şi lucrările mai populare, precum Locotenentul Kijé şi Dragostea celor trei portocale. Pe lângă muzica de Prokofiev, filmul mai include şi muzică compusă de Beethoven, Mozart, Boccherini şi Mendelssohn, precum şi un cântec tradiţional rusesc. (Contrar a ceea ce s-a afirmat în unele cărţi, nu există nicio bucată muzicală din Frumoasa din Pădurea Adormită a lui Ceaikovski în acest film.) Muzica folosită de Allen este istoric exactă în cea mai mare parte (Beethoven 1801, Mozart 1791, Boccherini 1771), cu excepţia bucăţii din Mendelssohn, care a fost compusă în 1839, la circa 27 de ani de la evenimentele descrise în film – undeva între Bătălia de la Austerlitz (1805) şi campania lui Napoeon în Rusia (1812).
Bibliografie
Adam Harvey, The Soundtracks of Woody Allen: A Complete Guide to the Songs and Music in every film, 1969 – 2005, McFarland & Company, North Carolina, 2007;
