Adaptat după romanul omonim al lui Glendon Swarthout, The Homesman (2014) o urmăreşte pe femeia pionier Mary Bee Cuddy (Hilary Swank), care cu ajutorul unui bandit scăpat de la moarte (Tommy Lee Jones) escortează trei femei nebune de-a lungul teritoriului Nebraska.
Aceasta este a treia oară când Jones, care semnează şi regia filmului, apelează la compozitorul Marco Beltrami şi pe bună dreptate. El savurează talentul compozitorului pentru aranjamentele muzicale şi pentru înclinarea sa spre instrumente eclectice în partiturile sale. Beltrami este tipul de compozitor care îşi caută regizorii (aşa cum a făcut cu Joon-ho Bong pentru Snowpiercer [2013]), fiind încântat de al doilea efort regizoral al lui Jones. Filmul este amplasat la frontiera severă a statului american Nebraska în mijlocul secolului al 19-lea. Acest lucru l-a inspirat pe Beltrami să înregistreze o mare parte din partitura sa în aer liber şi să folosească vântul, unul dintre elementele deosebit de punitive în zonele de graniţă, ca pe un instrument în sine.
Partitura reflectă muzical ceea ce se petrece în film, care se desfăşoară într-o perioadă în care unele femei au căzut pradă nebuniei din cauza izolării. Am înregistrat-o afară pentru a nu exista ziduri care să reverbereze sunetul. Am folosit harpe eoliene care au putut sintoniza vântul şi am creat împreună cu Buck (Sanders n.red) un pian în aer liber care avea coarde întinse pe un deal de 53 de metri până la nişte rezervoare cu apă care captau sunetul. Cred că filmul este foarte interesant, iar partitura este experimentală şi m-am distrat de minune în realizarea ei.
Marco Beltrami
Cu scopul de a personifica muzical femeile nebune din film amplasate într-un peisaj vântos, Beltrami a construit ceva asemănător cu o harpă eoliană la studioului său din Malibu de pe vârf de munte. Instrumentul realizat de Beltrami constă în câţiva metri de coarde de pian, conectate între un pian vechi de bar pus pe un container şi un rezervor de apă amplsat pe un deal. În timp ce Beltrami lovea clapele pianului, colegul său muzician trecea un arcuş imens peste coardele răsfirate ale pianului.
Am luat acest pian vechi, care se strica în beciul unei bătrâne, l-am pus peste un container din metal, apoi am întins coardele pe deal. Am avut şi aceste rezervoare de apă, aşa că am putut înregistra pianul prin coarde, un lucru foarte tare, pentru că de la acea distanţă sunetul circulă mai repede prin apă decât prin aer, astfel încât obţii acest ecou răsturnat şi plăcut. Sună ca şi cum ar fi procesat, dar este cu totul natural. Am pus, de asemenea, hidrofoane în rezervoarele cu apă, pentru a putea înregistra partitura prin apă.
Marco Beltrami
Rezultatul: o temă bântuitoare, metalică şi mugitoare care rivalizează cu celebrul fluierat al lui Ennio Morricone din The Good, The Bad and The Ugly (1966).
După ce şi-a încheiat studiile universitare la Universitatea Brown, Marco Beltrami a intrat cu bursă la Yale School of Music. Înclinaţia sa spre compoziţia muzicală l-a condus apoi la Veneţia pentru o perioadă de studio cu maestrul italian Luigi Nono şi în cele din urmă la Los Angeles unde a urmat o bursă, coordonat de compozitorul premiat cu Oscar Jerry Goldsmith. La scurt timp după sosirea în Los Angeles, Marco Beltrami s-a îmbarcat la un proiect care avea să devină o franciză horror cu un succes răsunător, Scream (1996), al lui Wes Craven. În demersul său de realizare a coloanei sonore a filmului, el a eliminat clişeele muzicii horror convenţionale şi, în schimb, a apelat la rădăcinile sale din muzica de concert pentru a explora un nou peisaj sonic. Acesta era primul film horror la care lucrase până atunci şi primul film de acest gen pe care îl văzuse.
Acest lucru ar putea explica motivul pentru care abordarea pe care a avut-o în realizarea partirurii nu urmează convenţiile tipice ale genului horror şi modul în care şi-a construit cariera impresionantă pe abordarea sa grijulie faţă de film fără a fi preocupat de convenţiile genului. Coloanele sonore realizate de el rareori atrag atenţia; scurte sau bombastice, acestea acţionează adesea ca un al strat al naraţiunii, infiltrându-se în subconştientul privitorului.
După Scream, Marco a compus partirura sa puternic aclamată de critici pentru filmul lui Guillermo Del Toro, Mimic (1997). Aceasta a fost prima dintr-o serie de colaborări pe care le-a avut cu Del Toro, printre care la Hellboy (2004) şi Don’t Be Afraid of the Dark (2010). Ulterior, portofoliul său s-a extins pentru a include de la drame epice la comedii negre, lucrând cu unele dintre cele mai recunoscute nume din industrie, cum ar fi Kathryn Bigelow, James Mangold, Robert Rodriguez, Luc Besson, David Goyer, Bertrand Tavernier, Alex Proyas, Jonathan Mostow, Roland Joffe, Len Wiseman, Jodie Foster, David E. Kelly şi Tommy Lee Jones.
Bibliografie
Bryan Abrams, From Scream to Snowpiercer: Composer Marco Beltrami, The Credits, 5 noiembrie 2014; Internet: disponibil aici;
