Belle de Jour„Am simtit ca au aratat mai multe parti din mine decat mi-au spus ca vor arata“, i-a marturisit Catherine Deneuve criticului francez Pascal Bonitzer in 2004 cu referire la productia filmului Belle de Jour (1967), regizat de Luis Buñuel. „Au fost momente in care m-am simtit pur si simplu folosita. Am fost foarte nefericita“. Povestea lui Séverine, o casnica profund dezamagita din inalta burghezie pariziana care descopera eliberarea erotica prin fantezii psihosexuale bizantine si munca cu jumatate de norma la un bordel de lux numit Belle de Jour, cu siguranta a solicitat-o pe Deneuve: personajul ei este biciuit, violat si aruncat la gunoi, printre alte atacuri violente. Dar in ciuda obiectiilor sale cu privire la modul in care a fost tratata si a dificultatilor sale cu Buñuel, rolul lui Deneuve din Belle de Jour s-a dovedit a fi unul dintre cele mai memorabile din cariera sa de actrita.
Titlul filmului face referire la denumirea franceza a crinului de zi, care se traduce prin „frumusetea zilei“, o floare care infloreste numai in timpul zilei.
Deneuve, care devenise un star de cinema doar cu trei ani inainte de realizarea acestui film, dupa aparitia sa in musical-ul lui Jacques Demy, The Umbrellas of Charbourg (1964), avea doar 23 de ani la lansarea Belle de Jour. De notat faptul ca filmul lui Buñuel a fost lansat in Franta la mai putin de trei luni dupa radiantul musical The Young Girls of Rochefort (1967), care le are in rolurile principale pe Deneuve si pe sora sa adevarata Françoise Dorléac. Dar Belle de Jour, mai mult ca oricare alt film din primul deceniu al carierei sale, a definit ceea ce avea sa devina una dintre cele mai notorii actrite: o tabula rasa rafinata pierduta in propriile fantezii masochiste si asupra careia pot fi proiectate tot felul de perversiuni. (Deneuve ca o tabula rasa devianta a putut fi vazuta pentru prima oara in filmul lui Roman Polanski, Repulsion (1965), in care joaca rolul unei frumuseti deteriorate care se prabuseste in psihoza; dar Belle de Jour nu prezinta eroina ca fiind nebuna, ci ramane deliberat ambiguu cu privire la originile dorintelor sale neconventionale – si prevestind bizarele libertine pe care le va interpreta mai tarziu in filme precum Liza (1972), a lui Marco Ferreri, sau The Hunger (1983), a lui Tony Scott.
