Ce e uluitor la Day of Wrath (1943) este ambiguitatea pasionala care lasa, frustrant, toate intrebarile majore fara raspuns, insa vibrant deschise, tremurand si radiind de viata si sens. Ritmul lent este necesar pentru a se inregistra intensitatea si senzualitatea mohorata. Adaptat liber dupa o piesa norvegiana – Anne Pedersdotter scrisa de Hans Wiers-Jenssen – pe care Carl Theodor Dreyer a vazut-o pentru prima oara in 1909, Day of Wrath pare astazi mai avansat cinematografic decat orice alt film lansat in 1943.
Modul in care filmul abordeaza perioada renascentista este de neegalat, obtinand o bogatie narativa care poate parea la inceput confuza. Cu actiunea concentrata pe anul 1623, cand oamenii inca mai credeau, fara indoieli, in vrajitorie, filmul descrie aceasta lume dintr-o perspectiva contemporana, fara a risipi macar o clipa sentimentul privitorului de cum se simte din interior.
Dreyer se achita de aceasta sarcina dificila prin stilul sau unic, care implica o forma senzuala de miscare a camerei de filmat pe care el a inventat-o: camera aluneca pe sine nevazute intr-o directie in timp ce panorameaza nefiresc in alta directie. Este dificil de imaginat un mod de transport tridimensional care combina intoarcerea si plecarea in aceeasi calatorie complexa, dar este o experienta hipnotica de urmarit.
O serie de danezi au vazut in filmul lui Dreyer o paralela intre arderea vrajitoarelor si persecutia evreilor din timpul ocupatiei naziste, care incepuse in 29 august. Dreyer a negat mereu ca filmul ar face analogie la aceste evenimente. Totusi, la sfatul multora dintre prietenii sai a parasit Danemarca sub pretextul vanzarii Day of Wrath pe pietele straine si a petrecut restul razboiului in Suedia, la scurt timp dupa lansarea filmului.
http://youtu.be/kmJRFpsYJOo
