World on a WireSingurul film science fiction al germanului Rainer Werner Fassbinder, World on a Wire (1973), este cu siguranta una dintre cele mai obscure lucrari printre cele patruzeci si ceva de titluri care formeaza filmografia regizorului.
Gândit ca o miniserie in doua parti, destinata televiziunii din Germania de Vest, filmul a fost proiectat in salile de cinema doar de cateva ori inainte de redistribuirea sa in 2010, ca urmare a restaurarii digitale realizate de Fundatia Rainer Werner Fassbinder. Scenariul a fost adaptat dupa romanul Simulacron-3, scris in 1964 de autorul american Daniel F. Galouye, despre o corporatie care produce un supercomputer folosit pentru a genera mii de „unitati de identitate“ sau constructe umanoide realizate din informatie digitala, care sunt inzestrate cu o asemenea complexitate incat cred ca ei si lumea lor artificiala este adevarata.
Povestea este plasata la inceputul anilor `70. Accentul ei nu este pus pe actiune, ci pe aspectul sofistic si filosofic al mintii umane, pe simulare si pe confruntarea cu cercetarea stiintifica si cu beneficiile ei.
Aspectul World on a Wire a fost influentat de admiratia pe care Fassbinder o purta pentru Douglas Sirk, care se folosea de oglinzi ca punctuatie vizuala pentru melodramele sale de labirinturi emotionale. World on a Wire este printre primele apeluri pe care Fassbinder le face la stilul sirkian, adaptat la un gen la care puţini s-ar fi aşteptat. În momentul realizarii filmului, Sirk era in mintea lui Fassbender tot timpul: intr-un eseu publicat in 1971, Fassbender citeaza apelul sau la oglinzi de mai multe ori, scriind ca „Sirk a spus ca nu poti faci filme despre ceva, ci doar cu ceva – cu oameni, cu lumini, cu flori, cu oglinzi, cu sange, cu toate aceste lucruri nebunesti care fac sa merite efortul“.
Cu buget redus, dupa standardele sci-fi, si lipsit de efecte speciale, filmul lui Fassbender poate fi plasat intr-o traditie subtire de SF-uri pe care le-a dat cinematograful european de arta, care include La Jetée (1963) a lui Chris Marker, Alphaville (1965) a lui Jean-Luc Godard si Je t’aime, je t’aime (1968) a lui Alain Resnais.
