După aproape zece ani în care a folosit muzică preexistentă în filmele sale, Woody Allen a decis să angajeze un compozitor pentru a aranja mare parte din coloana sonoră a filmului său Zelig (1983), un pseudo-documentar despre un caz celebru ficţional din anii ’20 care, asemenea unui cameleon uman, are capacitatea de a-şi schimba înfăţişarea după persoanele din jurul său. Zelig este primul dintr-un triptic de filme în care Dick Hyman joacă un rol esenţial ca pianist, compozitor şi aranjor. Aici, Hyman a fost adus pentru a oferi o partitură care recrează sunetele Epocii Jazz în care muzica originală, compusă în stilul acelei perioade, se integrează perfect cu piese de epocă autentice. După ce a compus o piesă pentru Stardust Memories (1980), lui Hyman i s-a oferit posibilitatea de a se extinde într-un domeniu în care excelează.
[su_quote cite=”Woody Allen”]Dick Hyman este un minunat muzician de jazz, compozitor şi aranjor care locuieşte în New York. Este un pianist genial. Şi ori de câte ori am nevoie de lucruri speciale, îl contactez. Aici am avut nevoie de nişte compoziţii speciale şi aranjamente speciale pentru chestia cu cameleonul şi el le-a făcut. El a compus muzica. Zelig a fost un film în care am avut nevoie de compoziţii speciale şi de muzică specială de documentar şi el a făcut asta. Are acelaşi simţ ca mine. Practic, este orientat către jazz. Îi plac şi cunoaşte toate genurile de melodii care îmi plac şi mie. Când am nevoie de genul de melodii pe care Cole Porter le-ar compune sau tipul de aranjamente de jazz pe care Paul Whiteman sau Jelly Roll Morton le-ar face, Dick Hyman cunoaşte acel cod.[/su_quote]
Coloana sonoră remarcabilă pentru Zelig este, probabil, cea mai bună realizată de Dick Hyman până acum şi cu siguranţă cea mai bună realizată pentru un film regizat de Woody Allen, eclipsând până şi liricul The Purple Rose of Cairo (1985). Hyman a compus şi a scris versurile pentru cinci melodii cu sunetul autentic al epocii: Doin’ the Chameleon, Chameleon Days, Leonard the Lizard, You Have Such Reptile Eyes şi You May Be Six People, but I Love You. Dintre acestea, ultimele trei s-au bazat pe titluri primite de la Woody Allen. La fel ca aceste melodii, el vine şi cu muzica dramatică ce acompaniază voice-over-urile naratorului şi multe dintre jurnalele surogat Hearst Metrotone şi Pathe. Pentru a acompania diversele transformări ale lui Zelig şi pentru a adăuga aromă diferitelor decoruri şi evenimente văzute în film (un marş comunist, o sală pariziană de concerte, o luptă de tauri spaniolă şi Germania nazistă), Hyman oferă cu pricepere un sortiment de miniaturi naţionaliste şi include, de asemenea, o serie de citate apte din lucrări populare semnate de alţi compozitori. Mai mult, primele note din Leonard the Lizard sunt folosite ca un motiv recurent, care apare în diferite forme, pe care compozitorul îl asimilează inteligent în structura partiturii muzicale. Acest motiv antedatează de fapt melodia în cronologia poveştii şi astfel publicul nu este conştient de importanţa sa decât mai departe în film.
Coloana sonoră a lui Hyman este completată de o selecţie cu unele dintre cele mai populare melodii ale vremii. Acestea includ piesele Charleston, Runnin’ Wild, I Love My Baby, My Baby Loves Me, Five Foot Two, Eyes of Blue şi I’m Sittin’ on Top of the World, toate surprinzând perfect spiritul epocii. Poate este puţin surprinzător că Allen nu a inclus nimic de Cole Porter, totuşi, acesta este menţionat. Allen a solicitat o serie de personalităţi reale să apară în film şi una dintre acestea este Ada Smith, cunoscută sub numele de Bricktop. În anii ’20, Bricktop era un club de noapte popular, care a fost frecventat de Cole Porter. În interviul său din film ea afirmă, „Cole Porter era fascinat de Leonard. El a scris odată un vers într-un cântec, «Tu eşti Tops, Tu eşti Leonard Zelig», dar apoi nu a mai găsit nimic care să rimeze cu Zelig.“
Melodiile sunt interpretate fie în înregistrări, de artiştii contemporani originali (Guy Lombardo şi Ben Bernie) sau au fost aranjate şi interpretate de Dick Hyman cu diverse orchestre de studio. Mai mulţi cântăreţi au fost aduşi în mod deliberat pentru a juca rolul unora dintre cei mai importanţi interpreţi ai vremii – Al Jolson, Helen Kane, Fanny Brice – iar aceste interpretări sporesc şi mai mult „realismul“ filmului. În plus, sunt o serie de înregistrări ale trupei Charleston City All-Stars (nu făcute în anii ’20, ci în anii ’50 sub eticheta Grand Award a lui Enoch Light), care îl includ din întâmplare tot pe Dick Hyman.
[su_quote cite=”Dick Hyman”]Woody Allen lucrează adesea cu anumite înregistrări în minte în procesul de editare. Înainte de a începe să lucrez la coloana sonoră pentru Zelig, el a descoperit mai multe piese într-un album ieşit de mult timp din circulaţie, datând din anii ’50. Aceste interpretări, ale unei trupe cunoscute ca Charleston City All-Stars, i-au transmis relaţia potrivită dintre muzică şi imagine în anumite scene şi au fost încorporate în coloana sonoră a filmului. Printr-o coincidenţă stranie, şi cu participarea misterioasă a destinului şi a karmei mele personale, eu eram pianistul All-Stars.[/su_quote]
Bibliografie
Adam Harvey, The Soundtracks of Woody Allen: A Complete Guide to the Songs and Music in every film, 1969 – 2005, McFarland & Company, North Carolina, 2007;
