Politica de confidenţialitate
The Wages of Fear

The Wages of Fear (1953)

Unul dintre cele mai venerate thrillere din istoria cinematografiei, La Salaire de le Peur sau The Wages of Fear (1953) este capodopera recunoscuta a genialului regizor francez Henri-Georges Clouzot. Este, totodata, si filmul care l-a transformat pe popularul cantaret de „music hall“ Yves Montand intr-un star de cinema. Al saselea film al lui Clouzot si predecesorul clasicului Diabolique (1955), a fost laureat al Marelui Premiu la Festivalul de Film de la Cannes in 1953 si al celui mai bun film in 1954 acordat de Academia Britanica de Film.

Filmele de suspans ale lui Clouzot sunt adesea comparate cu cele ale lui Alfred Hitchcock, dar The Wages of Fear aminteste mai mult de filmul lui John Huston, cu actiunea in Mexic, The Treasure of the Sierra Madre (1948), o alta aventura sumbra despre oameni fara bani care cauta imbogatirea rapida pentru a scapa de existenta lor fara iesire. Filmul lui Clouzot este si despre curaj si lasitate si despre precaritatea vietii umane. Sordid si disperant cum sunt si celelalte filme ale regizorului, The Wages of Fear a fost adaptat dupa un roman de George Arnaud.

Coloana sonora nu impresioneaza prin varietate, practic este folosit un singur fragment din valsul Dunarea Albastra a lui Johann Strauß, insa cele aproape doua minute de vals sunt un adevarat regal cinematografic. Dupa ce a dormit o zi si s-a pus pe picioare, Mario, cu 4.000 de dolari mai bogat (a incasat salariul sau si al lui Jo – tipii de la compania petroliera sunt fair-play, chiar daca sunt niste profitori brutali si exploatatori) si intr-o uniforma noua S.O.C., jubiland, incepe sa conduca inapoi spre oras, contempland-și evadarea spre civilizatie. Chelnerita primeste vestea prin telefon – intregul bar erupe in sarbatoare – este un miracol ca a reusit! Incep sa danseze pe valsul Dunarea Albastra. Mario asculta valsul la radioul din camion si este transportat de muzica. Danseaza cu camionul. Rasucind volanul in dreapta si in stanga, camionul serpuieste dintr-o parte intr-alta a drumului odata cu muzica.

Chelnerita ameteste din cauza miscarilor de dans si cade pe podea – intr-o nota mistica pentru un film altfel destul de brutal. In acelasi timp, Mario pierde controlul volanului si camionul sau este aruncat intr-o prapastie, intr-un accident spectaculos. Mana lui lipsita de viata atinge un bilet de metrou catre statia Pigalle (districtul rosu din Paris), talismanul sau de acasa, purtat cu dragoste peste tot.

Este greu ca optiunea lui Clouzot pentru valsul lui Strauß sa nu te duca cu gandul la 2001: A Space Odyssey (1968) a lui Stanley Kubrick. Ambele sunt exemple de interactiuni om-masina puse pe muzica, ambele cu accente prevestitoare, chiar daca in cazul filmului lui Kubrick este nevoie de mai mult timp pentru ca ironia sa fie dezvaluita.

Print Friendly, PDF & Email
Citeşte şi
The Third Man (1949)