Black Moon (1975) se inscrie intr-o traditie destul de populara a anilor `70, in care cineasti europeni de renume au facut apel la bizarul de tip Alice in Tara Minunilor in productii precum What (1972), al lui Roman Polanski, sau Alice or the Last Escapade (1977), al lui Claude Chabrol, ambele avand multe in comun cu Black Moon.
De fapt, Louis Malle (care a murit in 1995) a avut intotdeauna o latura intunecata. Prieten apropiat al faimosului suprarealist Luis Buñuel, el a facut o serie de filme incontestabil bunueliene in timpul anilor `60 si `70. Acestea includ The Fire Within (1963), o evocare tulburatoare a alcoolismului si disperarii; filmul semi-autobiografic Murmer of the Heart (1971), al carui punct culminant este scena de sex dintre tanarul erou si mama acestuia; si Black Moon, cu siguranta cel mai ciudat dintre toate filmele lui Malle.
Facut cu scurt timp inainte ca Malle sa renunte la Franta in favoarea mult mai profitabilului Hollywood, Black Moon a fost filmat in si in jurul propriului conac al regizorului. Are in distributie imagini ale contraculturii printre care actrita britanica Kathryn Harrison si fostul acolit al lui Andy Warhol, Joe Dallessandro, plus contributia la scenariu venita din partea nurorii lui Luis Buñuel, Joyce. Asemenea multor productii europene ale timpului, Black Moon a fost filmat si distribuit in doua versiuni: in limba engleza si franceza.
Se pot aduce argumente in privinta faptului ca adevaratul autor al Black Moon nu este Louis Malle, ci directorul de imagine Sven Nykvist, un adevarat maestru al formei care a lucrat pentru regizori ca Ingmar Bergman si Woody Allen. Imaginile lui Nykvist, superb redate si scaldate in nuante pastorale seducatoare, sunt printre cele mai bune din cariera sa. Filmul beneficiaza de o ambianta halucinanta care se incadreaza undeva intre basm si cosmar, iar imaginea lui Nykvist creeaza o mare parte a efectului.
De la prim-planurile extreme cu insecte pe fetele actorilor, totul pare clar si realist. Cadrele largi cu peisaje contin efectul difuz al tablourilor impresioniste, iar interioarele sunt pline de tonuri profund catifelate de bijuterie si minunate detalii ciudate. Nu ca Malle insusi nu ar merita laude. Ritmul sau este excelent, deliberat, dar niciodata sever, si face o treaba buna relationand textul suprarealist aproape in intregime prin imagini. Sunetul este extrem de clar, desi exista putin dialog sau muzica, cu exceptia unor bucati de opera inregistrate si a unei scene cu copii cantand un fragment din Tristan si Isolda a lui Richard Wagner, acompaniati de pian si de o orchestra invizibila (scena pe care o puteti urmari in videoclipul de mai jos).
http://youtu.be/R1QrAty1h6c
