Regizori precum Hou Hsiao-Hsien, Edward Yang, Alfonso Cuarón sau Lynne Ramsay folosesc muzica diegetică ca pe un efect sonor, oferindu-i aceeaşi greutate şi substanţă ca şi altor efecte din peisajul lor acustic. Deşi publicul ar putea reacţiona afectiv la muzică, aceşti cineaşti nu se bazează pe proprietăţile semnificante ale muzicii nondiegetice pentru a stimula răspunsuri emoţionale. De exemplu, mai degrabă decât să instruiască publicul cu privire la modul în care ar trebui să reacţioneze la naraţiune, muzica din Morvern Callar (2002), adaptarea lui Lynne Ramsay a romanului omonim scris de Alan Warner, are o funcţie diferită. Personajul titular al filmului este în mod deliberat opac, iar publicul este plasat în poziţia de a-şi evalua propriul răspuns moral în raport cu acţiunile acestui personaj, fără a fi determinat de selecţiile muzicale sau de gândurile interioare ale personajului ca voice-over (o caracteristică pe care Ramsay a eliminat-o la adaptarea romanului lui Warner). În interviuri, Ramsay şi-a exprimat dispreţul faţă de coloanele sonore tradiţionale, spunând: „Uită-te la muzică. Ştii,… «Simte-te fericit, simte-te trist, simte-te bine». Personal, merg să văd filme foarte des şi mă simt complet manipulată, ca şi cum cineva mi-ar spune că sunt proastă. Îmi place să ofer publicului destul de mult spaţiu şi anumite categorii de public apreciază asta, altele nu. Ceea ce este important în film nu este neapărat muzica ce se aude – o selecţie muzicală primită de Morvern ca dar de Crăciun de la prietenul ei înainte ca acesta să se sinucidă – ci cum se aude această muzică“. Potrivit Lindei Ruth Williams, „abordarea lui Ramsay este aceea de a face ca aproape tot ceea ce auzim să iasă din walkmanul protagonistei sale. Caseta de Crăciun a lui Morvern este sursa principală de muzică a filmului, diegetică sau altfel. Peisajul fonetic trece de la sunetul direct din căştile lui Morvern la bâzâitul iritant, metalic, pe care îl auzi de la Walkmanul altcuiva la distanţa“. Prin refuzul voice-over-ului şi al unei partituri muzicale, Ramsay îşi pune publicul să muncească la interpretarea acţiunilor personajului central.
Morvern Callar a ajuns să fie privit de către unii oameni ca un stil de viaţă în cultura de noapte. Problema cu astfel de ipoteze, explică Alan Warner, este ipoteza suplimentară că „ într-un fel (reacţionar politic sau în cel mai bun caz indiferent) cultura de club“ afişată în studii precum Altered State „este istorie validă, dar restul nu este“. În realitate, pretinde Warner, o astfel de istorie socio-culturală reprezintă doar o „mică parte a populaţiei britanice“ şi „devine la fel de auto-referenţială ca cea mai rea istorie burgheză a Marilor Bărbaţi“. Drept urmare, susţine el, „muzica pop a devenit un asemenea instrument în capitalismul monopolist al anilor `90, în timp ce unei întregi mişcări muzicale underground, experimentale, în jazz orchestral şi liber îi este refuzată acoperirea“. Pentru a-şi ilusta crezul, Warner indică spre muzica despre care a scris în Morvern Callar. „Nu am dat pur şi simplu drumul unei încărcături de titluri de melodii la modă“, argumentează el. Gama muzicală menţionată este foarte largă, chiar „catolică“, variind de la Stravinsky, la Pablo Casals, la James Blood. Cu toate acestea, nimeni nu a vrut să „discute acea muzică, ci numai conexiunea «rave»“.
Pentru Warner, importul de „cataloage prozaice, obsesive“ de muzică pe care îl oferă în Morvern Callar serveşte o „funcţie dramatică“, mai degrabă decât ca simboluri culturale. Morvern nu ascultă muzica ei, „ci muzica preferată a iubitului ei mort“, explică Warner. Alegerea ei muzicală relevă insuficienţa emoţională a culturii rave ca substitut pentru viaţa „reală“ – profunzimea sentimentelor pierdute în acel „vid intern vast“ apare numai în alegerile muzicale ale lui Morvern.
Deşi Morvern îşi pierde Walkmanul atunci când feribotul se scufundă în drum spre insulă, limitându-i provizia unei coloane sonore textuale, ea include potenţiale acompaniamente muzicale în naraţiunea sa. Când îl vede pentru prima oară pe investigatorul aerian traversând o creastă de deal, spre exemplu, ea sugerează posibile selecţii muzicale. „Dacă ar trebui să ne imaginăm muzica potrivită atunci când îl vedem traversând de-a lungul orizontului ar putea fi Stone Temple Pilots cântând Big Empty de pe coloana sonoră a The Crow“, spune ea, „sau, dacă ar trebui să alegem un cântec al celor de la Verve, evident, am merge spre ceva de pe primul album, Slide Away ar fi cea mai bună“. Pentru Morvern, rave-ul şi cultura muzicală îi oferă o structură socio-culturală care i-a lipsit în viaţa ei mundană din port.
