Una dintre caracteristicile unice ale muzicii de film este contopirea mai multor stiluri sau elemente muzicale pentru a crea o reţetă complexă, uneori chiar nouă, de ingrediente muzicale. Variaţiile posibile sunt nelimitate. Un strop de muzică country poate da aromă unei coloane sonore. Un 10% mai mult country dă un accent uşor diferit partiturii; o bază mai mare pusă pe un element de muzică de circ schimbă sunetul în acea direcţie.
În partitura sa pentru The Elephan Man (1980), John Morris şi-a derivat conceptul muzical din personajul principal, care dă şi titlul filmului, un tânăr grav deformat care a fost expus în spectacole de circ şi carnavaluri toată viaţa lui. În consecinţă, aroma şi culoarea muzicii de carnaval a fost o opţiune extrem de relevantă (valsuri simple interpretate la instrumente mecanice, flaşnete şi orgi termice). Amplasamentul poveştii, Londra sfârşitului de secol XX, a fost şi el important, deoarece reacţia contemporană a lumii medicale şi a publicului faţă de diformitatea sa fac parte din dramă. Într-o altă perioadă sau într-un alt loc, poate nu ar fi fost tratat în acest fel. Aşa cum îl descrie Morris, „Elephant Man este despre un interpret de carnaval. Acesta a fost ostinato-ul care a stat la baza temei muzicale principale, care este asemenea unui carnaval de modă veche. Melodia în sine, însă, m-am gândit că ar trebui să fie ceva ce era în mintea lui încă din copilărie. Şi tocmai asta este. Astfel, tema combină o melodie pe care şi-ar fi putut-o aminti din copilărie cu un ton parţial de carnaval.“ În retrospectivă, explicaţia lui face ca soluţia să pară inevitabilă. Acest concept provine tot de la personajul central, dar din interiorul acestuia. Pentru a pătrunde eul personajului principal, Morris a adăugat culori care sugerează perioada, locul şi o stare a stilului muzical de carnaval. A amestecat aceste elemente pentru a crea tema principală.
Pe lângă muzica originală, folosită sporadic până în ultimele cinci minute şi jumătate ale filmului, regizorul David Lynch apelează la un pasaj extins compus de Samuel Barber (fără punctul culminant al coardelor înalte), care acompaniază moartea personajului central. Reţinerea tempo-ului muzical este egalată de mişcările reverenţioase de cameră pe deasupra bisericii model pe care acesta a construit-o. Dincolo de demnitatea atribuită Omului Elefant (John Hurt) de măiestria vizuală şi acustică a acestei scene, orice calitate elegiacă se limitează la orbirea celor care văd în continuare un animal şi nu o fiinţă umană, incapabili să perceapă frumuseţea acestui suflet care se sfârşeşte.
[su_quote cite=”David Lynch”]Ascultam radioul într-una din zilele în care lucram la The Elephan Man şi am auzit Adagio-ul pentru orchestră de coarde al lui Samuel Barber. M-am îndrăgostit de această lucrare pentru ultima scenă a filmului. L-am rugat pe Jonathan Sanger, producătorul, să o obţină. Şi s-a întors cu nouă înregistrări diferite. Le-am ascultat şi i-am spus, «Nu, nu asta e ceea ce am auzit.» Toate cele nouă variante erau complet eronate. Aşa că a plecat şi a revenit cu altele. Într-un final am ascultat versiunea lui André Previn şi am spus «Asta este.» Era compusă pe aceleaşi note ca şi celelalte, bineînţeles, dar era felul în care fusese făcută. Muzica trebuie să se îmbine cu imaginea şi să o amplifice. Nu poţi doar arunca ceva acolo şi să te aştepţi să funcţioneze, chiar dacă este una dintre melodiile tale preferate. Acea bucată muzicală s-ar putea să nu aibă nimic de-a face cu scena. Când se îmbină, o simţi. Iese în evidenţă; se poate întâmpla ceva de genul «întregul este mai bun decât suma părţilor sale»[/su_quote]
Bibliografie
Fred Karlin, Rayburn Wright, On the Track: A Guide to Contemporary Film Scoring, Routledge, New York, 2004;
David Lynch, Catching the Big Fish: Meditation, Consciousness, and Creativity, Penguin, New York, 2007;
