In primele momente ale filmului lui Bernardo Bertolucci, The Last Emperor (1987), intram in contact cu versiunile extreme ale Chinei, realizate intr-o schema de culori riguroasa si totusi electrizanta. Suntem introdusi in cei mai mai tristi ani ai perioadei Mao, cu o coloana gri de detinuti politici. Culoarea patrunde cu greu pana cand vedem sangele clocotitor din bazinul in care Pu Yi – imparatul pierdut, candidatul oropsit – a incercat sa isi puna capat vietii. Apoi, trecutul ne inunda si vedem calareti in armura, galopand intr-un palat. Ar putea fi figuri dintr-un film de Josef von Sternberg sau dintr-unul din acele filme hollywoodiene realizate cu ignoranta sublima a locului in sine – „China! La fel de vasta ca legendele sale!“ Cum poate un film despre China sa fie altfel decat imens?
Bertolucci a propus filmul guvernului chinez ca unul din doua proiecte posibile – celalat era o adaptare a La Condition Humaine de André Malraux. Chinezii au preferat The Last Emperor. Jeremy Thomas a reusit sa stranga de unul singur bugetul de 25 mil. dolari necesar productiei sale intependente ambitioase. La un moment dat a fost nevoit sa caute in cartea de telefoane pentru potentiali finantatori.
Bertolucci a primit mana libera de la autoritati sa filmele in Orasul Interzis, care nu aparuse in niciun alt film Occidental. In primele 90 de minute ale filmului, Bertolucci si directorul sau de imagine Vittorio Storaro s-au folosit din plin de splendoarea lui vizuala.
In timpul filmarii imensei scene a incoronarii din Orasul Interzis, Regina Elisabeta a II-a era in Beijing intr-o vizita de stat. Autoritatile chineze au dat prioritate productiei si regina nu a mai reusit sa viziteze Orasul Interzis.
